30 noiembrie 1918, in tren

 

Chiar ne intoarcem! Acum doi ani, pe vremea asta, eram in tren, refugiati, fugeam din capitala catre necunoscut, in exil, nestiind care ne va fi soarta. Dupa aproape doi ani, suntem in drum spre casa! Pare extraordinar. Cate tragedii, cata suferinta, nenorocire, nadejde, disperare am trait in acesti doi ani. Pare aproape de necrezut cata munca si cate eforturi am dus la capat! Dar mai toate au fost o munca binecuvantata, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m-au adus extrem de aproape de mizerie, durere, saracie si nevoie. M-au invatat multe si, mai ales, au cultivat pana in cel mai inalt grad in mine dragostea de munca si de caritate. Am invatat sa nu ma feresc de nici un efort, sa fiu gata pentru cele mai grele indatoriri.

Acum sunt pe drumul de intoarcere, iar strigatul “Imperateasa tutilor romanelor” nu mai e o amagire, ci o realitate. Ne intoarcem cu visul de veacuri implinit. Nando se intoarce ca un mare rege care a infaptuit unirea poporului sau mai presus de tot ce se credea cu putinta, o, Domnul fie binecuvantat, trebuie sa-i multumim in genunchi si cu cea mai adanca umilinta! E un moment minunat, maret.

Ma intorc, Mircea, micutul meu; tu ne-ai pastrat tara, tu, veriga mica ai nevinovata care ne leaga de tot ce pierduseram!

In toate garile, mare sarbatoare si multime, fanfare, soldati nenumarati, urale cutremuratoare cantece si steaguri fluturande. Mai ales la Braila, primul dintre orasele noastre in care reintram dupa doi ani de captivitate. Primirea de acolo a fost un delir. Totul e profund emotionant, mi se umple inima.

Altfel, zi linistita, am avut mult timp sa citesc.

1 decembrie,  Bucuresti

Ne-am intors! Chiar ne-am intors, dupa doi ani lungi de exil. Mai mult, ne-am intors – de-abia daca indraznesc sa pronunt cuvantul, dar tot trebuie spus, fiindca, orice ar urma, azi e adevarat – ne-am intors triumfatori!

Se incheie o zi grandioasa, o zi extraordinara, ametitoare, de entuziasm nestapanit. E minunat sa pot spune ca totul a mers intocmai cum era planul, desi n-a fost deloc usor de organizat, fiindca transportul e o mare problema, iar ploile torentiale inrautatisera conditiile si asa subrede.

Totusi, am sosit aproape punctual. Eram foarte nerabatoare. Mi-am pus uniforma – pusesem sa mi se faca o tunica noua, cu o linie oarecum englezeasca, forma catre care tind imperceptibil toate armatele. Barbu mi-a imprumutat centironul lui si o esarfa pe care a venit sa mi-o lege cu mana lui, ca nota de final. Pe cap aveam o caciula cenușie de astrahan, prinsa cu o chinga sub barbie. Imi dadea un aer ciudat de tineresc, ma facea sa arat durdulie si baietoasa. Pe deasupra mi-am pus o manta lunga, dubla. Descriu toate acestea fiindca poate intr-o buna zi ma va amuza, pe mine si pe altii, sa-mi amintesc in ce costum m-am intors in capitala.

Am calarit pe formidabilul Jumbo, care e enorm, inalt si solid si aproape indiferent la zgomote si agitatie.

La gara Mogosoaia ne asteptau Berthelot, Rosetti si alti ofiteri francezi, dar si Prezan, alti cativa generali romani, Catargi cu familia si toate doamnele de companie ale mele – intalnire foarte emotionanta.

Am avut un noroc nemaipomenit. Ieri a turnat cu galeata toata ziua, la fel si noaptea, cat am fost in tren, dar azi s-a luminat, desi n-a fost soare, iar frig n-a fost deloc.

La gara am urcat pe cai, eu, Nando, Nicolae, Berthelot si toate notabilitatile. Trebuie sa te inalti multi ca sa incaleci pe Jumbo, dar odata ce esti in sa, ai o senzatie ferma de bine, de odihna deplina. E un animal foarte solid, iar azi mi-a dat avantajul ca, aflandu-ma la inalțime, aveam o vedere de ansamblu splendida.

Cat e de lunga draga si vechea noastra sosea, toti soldatii erau aliniati de o parte si de alta, mai intai francezii, apoi englezii, apoi romanii – primii dintre ei erau din regimentul meu.

Nu pot descrie cum se cuvine cat m-a emotionat vederea trupelor aliate! Era o dovada limpede ca necazurile noastre au ajuns la capat, vedeam in sfarsit prieteni – nu mai vazusem trupe aliate, in afara de rusi, iar aceia, vai, stim prea bine ce FEL de aliati ne-au fost!

La al doilea rond ne-au intampinat preotii si s-a tinut o slujba scurta, cu binecuvantarea steagului. Imediat inainte de intrarea in oras ne-a primit primarul, cu painea si sarea traditionale, impreuna cu intregul corp diplomatic si actualii si fostii ministri ai tarii.

A urmat marsul pe Calea Victoriei frumos impodobita – nu-l pot descrie altfel decat ca pe un mars triumfal, in fruntea trupelor noastre, urmate de soldatii aliati.

Orasul pur si simplu innebunise. Mi se parea ca pana si casele, strazile si pietrele de pavaj strigau, aclamau, se bucurau impreuna cu multimea. Am trecut calare printr-o mare de urale asurzitoare. Steaguri peste tot, oameni inghesuiti la fiecare fereastra, pe fiecare acoperis, ca sa nu mai vorbesc de strada. Eu calaream la stanga lui Nando, Nicolae era de cealalta parte a mea, iar Berthelot era in dreapta lui Nando.

Carol era in fruntea regimentului lui, fetele mele trecusera mai inainte, intr-o trasura deschisa, cu patru cai negri rusesti.

Tot orasul era in delir. Lipsiseram doi ani, cunoscusera toate ororile ocupatiei, cu tot ce aduce ea, iar acum ne intorceam victoriosi, in ciuda nefericirilor, ne intorceam dupa ce indepliniseram Visul de Veacuri, Visul de Aur al Romaniei. Ne intorceam cu Romania Mare – ne intorceam ca regele si regina tuturor romanilor! E aproape de necrezut, dar e adevarat!

Procesiunea noastra a inaintat pana la piata clasica de langa statuia lui Mihai Viteazul, unde, in fiecare an, de 10 mai, se tineau parade; acolo ne-am oprit si toate trupele au trecut prin fata noastra.

E greu de descris incantarea frenetica a intregii populatii. Erau de-a dreptul innebuniti de fericire si dadeau glas bucuriei atat de zgomotos, incat mi se facea teama sa nu moara de efort.

Dupa parada am descalecat si am mers cu trasura la Mitropolie – eu si Nando am fost intr-o trasura deschisa. La Mitropolie, in timp ce asteptam sa ajunga si ceilalti, am avut zece minute la dispozitie sa ies din echipamentul militar si sa ma schimb intr-o rochie regala, din catifea ruginie, cu broderie de aur si samur, cu o toca mica din dantela de aur.

Ceremonia de la biserica a fost scurta si solemna, in biserica cea veche si draga, luminata slab, doar de lumanari, care, in biserici, au un efect mult mai placut decat electricitatea.

M-a cuprins o satisfactie ciudata in timp ce priveam biserica plina de ofiteri francezi si englezi. Era minunat, i-am multumit lui Dumnezeu din adancul inimii.

La sfarsitul slujbei, Grigorescu l-a rugat pe Nando, in numele armatei, sa accepte rangul de feldmaresal. Nando a fost foarte miscat si foarte bucuros.

Apoi am plecat, intr-un automobil deschis, la Cotroceni! La Cotroceni! Iata clipa de care ma temeam. Intr-acolo se indreptase tot „dorul” meu in acesti doi ani lungi, framantati si tragici – acolo, la bisericuta veche, unde micul mormant de-abia fusese inchis cand am plecat noi.

M-am intors la tine, Mircea, micutul meu, dupa doi ani – eu, care fugisem, mama cu inima franta si regina invinsa, m-am intors victorioasa, pare-se ca, intr-adevar, SUNT dintre cei care inving! Dar tu esti mort, Mircea, micutul meu, nici bucuria, nici durerea noastra nu te mai ating in nici un fel; in lumea intreaga au murit atatia oameni care nu se pot bucura de ceasul victoriei – dar n-au avut parte nici de suferintele pe care le-au indurat cei vii!

Era atat de linistita biserica cea draga, slab luminata; preotul ne-a primit fara vorbe, dar cu lacrimi in ochi. Am ingenuncheat langa mormantul tau, Mircea – nu stiu daca m-am rugat, dar mi-am amintit, micutul meu, mi-am amintit totul, totul, din toata inima.

Ne-au urat bun-venit batranii servitori, Steinbach, Berkan, Kirilla, Pinosanu, Fortuna etc… Servitorii germani, fiindca in mare parte se purtasera rusinos, s-au facut nevazuti.

Casa parea uriasa – n-a fost stricat nimic, desi, fireste, e destula dezordine, dar mult mai putina decat as fi crezut.

Intoarcerea a fost ciudata, dar, in unele privinte, intru totul naturala; acum ca ne-am intors, parca nici n-am fi fost plecati atata timp.

Am luat pranzul cu toata „suita” noastra, in salonul nou care-mi era atat de drag si pe care-l decorasem cu atata placere.

Mobilele au fost mutate de la locul lor, dar in mare parte sunt inca aici. A fost ciudat si placut sa mancam din nou din farfurii elegante din portelan, cu flori frumoase pe masa, si sa bem din pahare delicate.

Dupa pranz am plecat cu Nando in oras cu automobilul, sa vedem palatul mare. Toata suflarea era in strada. Am vizitat-o pe batrana Burin, care a indurat uimitor de bine intreaga tragedie, ba arata chiar mai tanara. Ne-am dus sa vedem pregatirile pentru masa mare si am fost multumiti – s-au facut eforturi mari in imprejurari grele, dar nici n-ai fi crezut ca tocmai ne intorseseram.

M-am dus acasa singura. Automobilul de-abia putea sa treaca pe strazile pline de multimea in fierbere, manata de un entuziasm fanatic. Oamenii mi se urcau pe automobil, inaintam cu greu, era induiosator, comic si oarecum primejdios.

Odata ajunsa acasa, m-am odihnit putin, luand hotararea inteleapta de a nu ma apuca inca de aranjat camerele, fiindca stiam ca cina festiva ma va secatui de toata energia ramasa.

M-am imbracat cat mai elegant, dar, neavand nici un fel de bijuterii, nu-mi pot da acele ultime tuse care sporesc, fara indoiala, demnitatea unei tinute de regina. Toate bijuteriile mele sunt – sau nu mai sunt! – tot la Moscova, s-ar putea sa nu le mai revad.

N-am nicio veste de la Boyle. M-am gandit mult la el azi si mi-am dorit sa fie impartasit cu noi triumful zilei. S-ar fi bucurat enorm pentru mine.

M-am gandit si la Filipescu, cel caruia nu i-a fost dat sa vada aceasta mare zi la care visase cu atata inflacarare.

La cina, in marea sala de bal a palatului, au participat cam 120 de oameni. Ministrii aliati, ministrii de acum si din trecut ai Romaniei, ofiteri straini, ofiteri romani, bucovineni etc. Nando a tinut un discurs foarte frumos si foarte demn. E drept ca si subiectul era usor si placut.

Dupa aceea, conversatii cu o multime de oameni, intoarcerea acasa si odihna binemeritata.

M-am culcat in scumpa mea camera argintie, inconjurata de toate lucrurile care-mi placeau candva.

Ciudata lume, tare ciudata.

 

„Biruinta”, intr-adevar.

 

Extrase din Regina Maria, Jurnal de razboi (1918), Editura Humanitas, Bucuresti, 2015

Sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/1-decembrie-1918-visul-de-aur-al-romaniei-spunea-regina-maria?fbclid=IwAR1x2rGabceWl_R9IB9F2HhKeCqvTnXIUisbUgx1tmcpgJbaP7A44U4yLws   

No Comment

Comments are closed.