imaginata de o tanara voluntara venita in Romania prin Serviciul European de Voluntariat
Majoritatea povestilor frumoase incep cu “a fost odata ca niciodata”, dar aceasta poveste nu poate fi comparata cu celelalte. Aceasta poveste e unica.
Ea incepe astfel: Intr-una din aceste zile, o printesa dintr-un regat indepartat a fost trimisa de catre tatal sau, Batranul Timp si de catre mama sa, Tanara Natura, sa aduca o raza de fericire unui oras prea tanar ca sa fie trist: Bucuresti. Ei au ales ca nobila printesa cu inima sa luminoasa si calda sa uneasca griul si culorile vii, nepasarea si dragostea, zambetele si supararile pentru a creea frumusetea. Si ce loc mai bun pentru toate acestea decat insusi Bulevardul Unirii.
Printesa se trezi in lumina dar, incetul cu incetul, intunericul inunda cadrul. copacii inalti si negri, despuiati in mare parte de semnele trairii, precum si pamantul cenusiu, imbolnavit de indiferenta, care se intindea fara viata pe sub talpile trecatorilor, taiau aripile sperantei printesei. I se facu frica, asa ca merse mai departe. Ea nu mai vazuse niciodata aceasta lipsa de culoare. Nu isi putea explica acest lucru decat imaginandu-si un pictor plictisit care a vrut sa reliefeze o monotonie adanca, ce ii rodea sufletul. Raul, cladirile, strazile, copacii, oamenii, TOTI erau macinati de o atmosfera de plumb care trecea din exterior in interior. Se anunta o calatorie dificila…
Deodata, printesa zari o constructie atat de mare ca Soarele abia se ivea dupa ea. Era cu adevarat impunatoare, poate chiar mai grandioasa decat castelul ei… hmm, de aici trebuia sa inceapa. Poate ca aici se ascundeau zambetul soarelui, zambetele oamenilor… Curiozitatea si dorinta de mai bine ii invinsera teama de necunoscut , asa ca intra inauntru. Si gasi acolo toate raspunsurile…
Printesa iesi din marele lacas al secretelor si privi inainte. Observa cum, deja, norii nu mai puteau tine razele soarelui departe de pamant. Observa cum cerul se insenineaza si ii intoarce zambetul intiparit pe buze. Cu bratele pline de suflete incatusate, printesa se plimba pe bulevard. La fiecare pas, ea elibera cate un suflet care isi gasea locul in lume. Astfel, unirea nu se realiza doar intre suflet si locul sau, ci si intre suflet si suflet.
Cladirile, roase de trecerea timpului si de vreme rea, parca isi reveneau, la randul lor . Ciudat lucru, insa printesa vedea chiar zambete firave, modelate in arhitectura lor. Si chiar si ochi ce o priveau cu buna – vointa si recunostinta. Fericirea ei ii molipsea pe ceilalti, iar fericirea celorlalti o infrumuseta pe ea.
Mai ales, printesa vedea schimbarea din ochii oamenilor. In ochii lor, li se oglindea sufletul pe care, cu ajutorul ei, il recuperasera. Ea vedea echilibrul pierdut, restabilindu-se acum. Datorita ei.
Obosita, printesa observa ca niciun suflet nu ii mai ramasese in brate. Se gandi ca misiunea ei s-a incheiat aici si ca avea sa se intoarca acasa. Dar STOP! Nu poti realiza nimic fara anumite sacrificii.
Micuta printesa se opri in loc. Vazu maretul edificiu unde fusesera capturate sufletele si se gandi ca, poate, vor fi rapite din nou. Va lasa ea sa se intample asta? Cu siguranta nu. Atunci, ce va face?
O idee nebuneasca ii incolti in minte: ce ar fi daca… ar ramane acolo, in calitate de “Gardian al Sufletelor”? Ce ar fi daca ea ar modela aceasta lume posaca dupa propria ei matrice, o matrice a fericirii simple? Ce ar fi daca ea ar schimba totul in mai bine si l-ar pastra asa?
Atunci cand inima e sleita de puteri, cand gandurile se invalmasesc, cand nimic nu ti se mai pare clar… atunci cauti ajutor divin. Caci acest ajutor nu te ajuta doa sa privesti mai clar in jurul tau, ci si inauntrul tau. Printesa intra in biserica si se ruga o zi si o noapte, iar cand iesi, ea era doar “Gardianul sufletelor” sub masca unei fete obisnuite.
Ea nu isi daduse seama ca, in tot acest timp cat ajuta alte suflete sa isi gaseasca un loc, propriul ei suflet se zvarcolea in necunoscut. Nu si-a dat seama ca nu simtea dorinta de a se intoarce acasa, pentru ca era deja acolo. “Acasa” reprezinta locul unde se afla si inima ta.
Dar nici singura nu era. Fata avusese norocul de a se intalni pe cararea vietii cu un cavaler viteaz si o nobila domnita pe care acum ii numea prieteni. Toti trei au reusit sa mentina licoarea fericirii in paharul tuturor.
Nu ti-a fost data o viata doar ca sa treci repede si fara rost prin ea. Ti-a fost oferita o viata impreuna cu visuri, idealuri si aspiratii inalte pana la bolta cereasca pentru a le putea indeplini. Oare ce alt motiv pentru aceste daruri? Scopul nu e sa fugi, sa te ascunzi de nefericiri, Scopul e sa inveti ca folosesc si ele la ceva. Prin viata nu poti alerga sau lua autobuzul catre o statie mai placuta… deoarece viata nu e usoara, ea e frumoasa.
“Gardianul sufletelor” isi dadu seama cum pericolul pandeste la fiecare pas. O singura mica greseala si tot ce infaptuise, putea fi naruit.
Primejdia lua diverse forme, asa ca ea trebuia sa fie intotdeauna vigilenta si atenta la ceea ce ii mai soptea din cand in cand sufletul.
Uitandu-se inapoi, tot ceea ce fusese: printesa, “Gardianul Sufletelor”, simpla fata, ea se asigura ca nu regreta nimic. Chiar daca ii era greu uneori, stia ca a doua zi va fi mai bine, ca avea ceea ce si-a dorit si nu trebuia sa fie nerecunoscatoare.
Poate va intrebati unde se afla printesa acum? Ei, va putem spune doar ca te poti intalni cu ea din intamplare si sa nu iti dai seama cine e. Doar dupa ce ii vei cunoaste sufletul vei stii ca e diferit. Suntem cu totii diferiti, din fericire.
